Slide 1
Slide 2
Slide 3
Slide 4
Slide 5
Slide 6
Slide 7
Slide 8
Slide 9
Slide 10
Slide 11

↑ Return to Personalități…

George Călinescu

BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ „ANTIM IVIREANUL” VÂLCEA

 

Biroul „Informare bibliografică şi documentară”

 

COLECŢIA PERSONALITĂŢI NAŢIONALE ŞI INTERNAŢIONALE ÎN TRECERE PRIN VÂLCEA

 

GEORGE CĂLINESCU

 

  Nr. 16 ISSN 2285 – 7664

           ISSN – L 2285 -7664

2012

 

 

 George-Calinescu

 

 La Olăneşti

 

Îmi place să trec prin localităţi climatice ori balneare în anotimp mort, atunci când sunt cu desăvârşire pustii. Dacă sunt monotone şi slab populate, monotonia, raritatea populaţiei constituie specificul lor. Însă nişte localităţi de odihnă estivală, văzute primăvara ori pe toamnă tardivă apar ca nişte improvizaţii părăsite, ca nişte semne ale unui circ ambulant dispărut. Rostul lor e de a fi zgomotoase şi în afara sezonului ele nu mai sunt nimic: cu aspect de orăşele, ele nu sunt oraşe, sate de asemenea nu sunt. Pe firmă unei prăvălii foarte arătoase scrie: Farmacie, înăuntru nu se vede nimic, afară de câteva dulapuri goale. Cofetăria de asemenea e o odaie pustie, cu o masă de brad, deasupra căreia doarme răsturnat un scaun. Barăcile, chioşcurile dau impresia cea mai dezolantă. Pline de inscripţii exterioare (Articole de sport, jucării etc) ele sunt un non sens flagrant într-un mediu redevenit drum de ţară. Caprele smulg iarba crescută printre scândurile lor şi lasă drept amintire nişte mărgele roşii.

   Personal am o animadversiune puternică împotriva localităţilor în plin sezon şi le caut în anotimpul lor dezolant. Îmi plac izvoarele de la Olăneşti curgând numerotate şi la infinit, fără aerul de spital conferit de pacienţi. Inscripţiile pe copaci, pe pereţii de stâncă amintesc scurtele vacanţe ale vilegiaturiştilor din anii precedenţi. Acum însă natura a pus stăpânire deplină asupra locului, cucii cântă, câte-o bucată de stâncă se prăvăleşte în vale cu inscripţii cu tot, salcâmii răspândesc un parfum pe care cei care vor veni mai târziu nu-l vor recunoaşte.

   Dar să las evocarea literară. Fiind vorba de Olăneşti, vreau să observ câteva lucruri noi, petrecute de anul trecut până acum. Întâi s-a schimbat primarul, care e un tânăr din partea locului. Muncă voluntară de folos obştesc a produs aici vizibile rezultate. Am văzut două poduri solide, de drugi, peste apa Olăneştilor, poduri anul trecut vechi şi oscilante.

   În tot cuprinsul localităţii se lucrează de zor. Mai deunăzi, o cişmea a cărei apă venea de la izvor, era astupată şi oamenii mergeau departe cu hârdaie şi găleţi, pe unde era vreun puţ. Într-o duminică, un stol de tineri din sat, cu cazmale şi târnăcoape, au luat-o către deal şi spre seară apa cişmelei curgea susurător. La instalaţiile de băi, la izvoarele 5 şi 19, la fostul hotel de asemeni se lucrează. Se fac cabine şi planşeuri de ciment în faţa izvoarelor pomenite, se tencuieşte, se zugrăveşte, se consolidează povârnişuri şi balustrade, se pun răsaduri de flori în parc. Un mare număr de vile din partea citadină a localităţii vor primi cu începere de la 1 iunie vreo mie de asiguraţi ai Casei Asigurărilor Sociale. Foarte frumos. Oamenii muncii să cunoască şi ei binefacerile odihnei şi ale curei, să locuiască şi ei într-o odaie bună, să bea ape, să facă băi, să respire aer bun şi să fie primiţi cu omenie. Evenimentul nu are numai importanţă imediată, pentru cei în cauză, ci o însemnătate educativă, e deschiderea porţilor spre viaţa civilizată pentru toată lumea.

   Vilegiaturiştii obişnuiţi vor găsi numeroase vile şi case curate şi chiar de gust aparţinând localnicilor. Aceştia vor fi deci în măsură să aibă un venit mai mare, îmbunătăţindu-şi, astfel, nivelul de viaţă. Posibila speculă a restaurantorilor va fi jugulată printr-un restaurant de stat, deschis tuturor. Ideea restaurantelor de stat în localităţile de odihnă estivală, mai de seamă, mi se pare o experienţă ce trebuie făcută neapărat în toate staţiunile mari. Specula sălbatecă a improvizaţilor care înţeleg că din două luni de activitate să agonisească venituri pe un an, comerţul „pe picior” al unor aventurieri trebuie ruinat. Tot astfel ar fi nimerite, în staţiunile foarte frecventate, pieţile temporare de stat, pentru ca pepenele să nu mai vizeze valoarea diamantului Koh–i-noor.

                                                                      George CĂLINESCU

                                                                      Naţiunea, 3 iunie, 1948.

 

Republicat în: George Călinescu, Însemnări de călătorie, Ediţie îngrijită, prefaţă şi indice de George Muntean. Bucureşti, Editura pentru Turism, 1973, p. 65 – 67.

 

   ***

 

   Ion Bălu, în „Viaţa lui G. Călinescu”, apărută la Editura „Libra”, 1994, ediţia a II-a, menţionează prezenţa lui George Călinescu la Olăneşti şi în luna mai a anului 1951, când „trecuse munţii pe o ploaie torenţială, oprindu-se la Mănăstirea Hurezi, indignat de starea deplorabilă a edificiului, de unde a trimis o informare Academiei, propunând măsurile cuvenite de îndreptare. La întoarcere, găseşte acasă un decont în valoare de 101.064 lei, expediat de Editura de Stat pentru Literatură şi artă la volumele Impresii asupra literaturii spaniole şi Enigma Otiliei, apărute la Fundaţii, prima în martie 1946, a doua în decembrie acelaşi an. (p.331)”.

   „Excursiile de studii ale Institutului de istorie literară şi folclor au inculcat multora sentimentul că directorul şi „familia” sa alcătuiau un distinct personaj colectiv. Semnificativ rămâne, în acest sens, incidentul din anul 1956, întâmplat la Mănăstirea Hurezi, ce-şi datora, în bună măsură, renovarea tocmai intervenţiei lui G. Călinescu din vara anului 1951. Aşezământul brâncovenesc era unul din obiectivele călătoriei, dar lăcaşul găzduia în acele zile o întrunire a reprezentanţilor tuturor bisericilor ortodoxe din ţară. „După multe duşuri şi venituri, între cancelaria mănăstirii şi autobuzul cu încăpăţânare staţionat la poartă, stareţa, derutată de neobişnuitul situaţiei, a primit drumeţii în curtea exterioară, în chiliile destinate atelierelor de ţesut.” Seara, invitat la cină, directorul a refuzat „ceremonios brutal când i s-a comunicat, după mesajul său ferm de a onora masa din trapeză numai însoţit de colaboratori, că nu poate fi primit ca oaspete decât el. Tot aşa ca şi expresia ochilor, trădând un fior moral pe care căuta să-l anuleze, învârtind mămăliga în ceaunul de tuci sprijinit pe pirostrii deasupra

Focului de crengi aprins în curte. Venit cu institutul şi solidar cu el, nu concepea să-şi trădeze principiile…” p. 345.

 

   ***

   Redăm începutul cărţii, pentru a cunoaşte câte ceva din trecutul celei care a fost Maria Vişa, mama lui George Călinescu:

   Născută la 14 mai 1874, Maria era fiica d-lui Marin Vişa, în etate de 40 ani şi a d-nei Dumitra în etate de 26 ani, amândoi ţărani agricultori din comună Dobroteasa, judeţul Olt, comună aflată peste râul Olt, în dreptul localităţii Zăvideni din judeţul Vâlcea. Tot ce se cunoaşte astăzi despre Maria Vişa se ştie din propria ei relatare, inevitabil subiectivă, ajunsă la noi prin intermediul terţelor persoane. Devenit stăpânul gospodăriei, fratele Mariei, violent, impulsiv şi gelos din cale-afară, îşi bătea soţia ce avea aproximativ vârsta soţiei sale, pentru cel mai neînsemnat pretext. De lovituri nu scăpa nici Maria, fireşte. Îngrozite, într-o dimineaţă, sora şi cumnata au trecut Oltul pe o plută improvizată spre staţia C.F.R. Zăvideni, de pe malul drept al râului şi, cu primul tren, au ajuns în Gara de Nord. Cu îmbrăcămintea specifică regiunii de munte: fotă, ie, opinci, cu inocenţa caracteristică ţărăncilor ce tocmai îl fascinau pe N. Grigorescu, dezorientate de necunoscutul ce li se deschidea în faţă, tinerele rătăceau obosite pe peron.

   Intrigat, impiegatul C.F.R Constantin Călinescu se apropie şi, la întrebarea sa, primeşte un răspuns aiuritor, ce trăda, indubitabil, aspiraţii obscure:

   „Vrem şi noi să ne facem cucoane!”

   Constantin Călinescu avea nevoie de o menajeră şi întârzie cu privirea asupra Mariei, supunând-o unui succint interogatoriu. Fata răspunde şi, din instinct, temându-se parcă de primejdii nelămurite, îşi micşorează vârsta cu 5 ani. Impiegatul nu bănuie că tânăra ce afirma că avea 19 ani şi era frumoasă, într-adevăr, împlinise 24! Impiegatul ceru fetei să îl aştepte şi, la ieşirea din serviciu, plecă spre casă cu Maria Vişa care, de acum în colo, va fi strigată „Mariţa”.

   Constantin Călinescu locuia cu soţia sa, Maria, şi cu surorile acesteia, în apropierea gării. Prospeţimea noii fete de seviciu stârni pasiunea lui Tache Căpitănescu, singurul cumnat al lui Constantin Călinescu, de asemenea funcţionar la C.F.R şi, pe deasupra, becher. Tânărul, cu trei ani mai mare decât fata – se născuse în 1871 – a depus toate stăruinţele pentru a-i înfrânge rezistenţa. Cine mai poate şti cum a început idilă? Prin august sau septembrie 1898, fata cedează insistenţelor şi, probabil, promisiunilor îndrăgostitului. Înfricoşată de urmări, se va fi consolat cu speranţa plină de nelinişti că, în sfârşit, va ajunge „cucoană”. Pp.7-9.

 

***

Nu cunoaştem dacă George Călinescu a făcut referiri la locul de origine al mamei sale, dar i-a făcut plăcere să creadă într-o obârşie a sa transilvăneană, pe linie paternă. Oricum, cartea dezvăluie o mulţime de „Enigme ale Otiliei” şi se parcurge pe îndelete „ca firul tors de lână”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Pentru siguranta: *
Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Prezentare realizata pentru dumneavoastra de: Corina & Bogdan Simeanu

WP-Backgrounds Lite by InoPlugs Web Design and Juwelier Schönmann 1010 Wien